Mi-e teamă

Mi-e teamă de-atunci când am să mă trezesc

Și am să văd că-s nicăieri.

Nici vlagă n-am să am să mai vorbesc,

O, Doamne!

Un val-vârtej de îndoieli.

Nici furie, nici ură,

Nici bucurie, nici nimic,

Doar sunete pe gură

Și niciun pic de colorit,

Doar gri,

Atât și doar atât mai pot s-articulez

Nu am esență, nu am simțuri,

Mai am doar dor,

Ca un parfum de amintire,

O curvă fără crez.

Și un cuțit!

E împlântat

Și adâncit,

Și e sătul de-atâta răsucit,

Înfipt demult,

Lăsat la ruginit

Și-acum, când e în floarea mucegaiului,

Se lasă răstignit,

Ca un martir neplâns de nimeni.

Torturați-l pe artist!

Îmi merit soarta...

Ecou

Eu şi Dumnezeu nu ne-ntâlnim,

Nu ne vorbim, 

I-aud doar un ecou îndepărtat,

Nu văd nici demoni, 

Nu văd nici heruvimi

Şi nici pe suflet nu mă simt pătat,

Ci trec prin viaţă

Ca prin ceaţă, 

Ca un egoist,

Că eu sunt om dintru atom

Şi doar prin om pot să exist.

Ippolit

Cum ar fi să-ntrebi un om pe moarte

Cum se simte,

Să-ți spună că n-are timp de tine

Și să-i citești în ochi cum minte,

Să îi vezi teama

Cuibărindu-se în suflet,

Ca un demon negru, mut,

Ce pleacă din pământ

Și se oprește-n pântec…

De-ai fi în locul lui,

De ți s-ar da un ștreang și-o creangă de copac,

De te-ar împinge cineva-nspre eșafod

Și te-ar împodobi cu-n voal opac,

De ai simți cum viața-ntreagă

Ți s-ar scurge-ncet din piept,

Nebun, ți-ai număra secundele,

Ți s-ar părea nedrept,

Și ai urla din toți rărunchii,

Te-ai agăța de viață,

Pe când Moartea, cea nerăbdătoare,

Ți-ar răsufla în față.

În schimb, el stă drept în fața ta

Și știe ce-l așteaptă

Și cu-o privire limpede, scăldată-n lacrimi,

De patimi se deșartă,

Se spovedește în neant,

Un condamnat la moarte,

De te cutremuri și te sperii

Și cați speranță-n orice parte.

Tu!, om viu, cu grai și trup și suflet

De respiri fără efort,

Dar uită-te mai bine!

Tu nu vezi că speri pentru un mort?

Dor I

Mi-e dor să râzi cu poftă

Și cu aceeași poftă să mă-ncătușezi la pieptul tău,

Să o iau razna de-atâta fericire 

Ce-ți zburdă

Pe buze, în surâs și în privire.

Și ție ți-ar fi dor

Până și să te scot din fire,

De n-aș mai fi...

De n-aș mai fi

Cine ar fi să te adore în neștire?

Dor II

Ce hău imens ar fi să nu mai fii,

Aș fi un mort umblat prin lume, printre vii,

Cu capul gol, 

Înnebunit de dor...

De dorul tău și tu n-ai știi.

Azi am stat de vorbă cu umbra mea

Azi am stat de vorbă cu umbra mea pe îndelete,

Am vorbit câte-n lună și-n stele

Și-n timp ce povesteam,

Am privit cum s-a mutat de pe perete,

De unde stătea aruncată,

Și s-a-ncovoiat în așternuturile mele,

Nefăcute, de după somn,

Iar chipul său a prins cutele cearșafului,

Iar obrajii s-au ridat și s-au ofilit

Atât de mult,

Că și eu m-am simțit îmbătrânit.

Și-atunci a-nceput să îmi dea sfaturi,

Și să mă apostrofeze,

Să îmi arate fiecare greșeală,

Și să le aprofundeze,

De parcă n-ar fi parte din mine,

De parcă n-a greșit o dată cu mine…

Și am urlat la ea că-i ipocrită,

Iar privirea ei de după m-a-mpietrit

Și-atunci mi-a povestit despre păcat,

Cum e nevoie de-ntuneric să fie faurit,

Iar ea, umbra, ca să trăiască,

Are nevoie de lumină,

Iar întunericul o face să pălească,

Că ea e pură

Și neprihănită,

Că nu știe ce e păcatul,

Și a mai tot bolborosit

În timp ce eu stăteam tăcut,

Și așteptam să cadă noaptea,

Și-ntr-un final, când a căzut,

Nici eu n-am mai aprins lumina…

Interior de cameră de om secat de boala inutilității
și îngreunat de povara singurătății:

un scaun, ros de timp,
pe care stau cateodată amintirile
și cântă în zeflemea sau fluieră a pustiu,
lasă urme-adânci într-un covor
atât de vechi și timpuriu
că nici persanii nu îl recunosc.

pe post de birou, o masă neagră, mare,
pe care stau vrafuri de pagini
scrise, șterse, pătate și murdare –
amintirile.

și-un nor greu de gânduri
ce plutește pe deasupra tuturor,
cu tunete și fulgere și țipete de dor,
ce se-ntinde ca o boală
își întinde un vârtej peste masă, pe covor,
tot în calea lui distruge,
o urgie printre pagini,
gânduri peste amintiri,
o orgie de imagini…