Cum ar fi să-ntrebi un
om pe moarte
Cum se simte,
Să-ți spună că n-are
timp de tine
Și să-i citești în ochi
cum minte,
Să îi vezi teama
Cuibărindu-se în
suflet,
Ca un demon negru, mut,
Ce pleacă din pământ
Și se oprește-n pântec…
De-ai fi în locul lui,
De ți s-ar da un
ștreang și-o creangă de copac,
De te-ar împinge
cineva-nspre eșafod
Și te-ar împodobi cu-n
voal opac,
De ai simți cum
viața-ntreagă
Ți s-ar scurge-ncet din
piept,
Nebun, ți-ai număra
secundele,
Ți s-ar părea nedrept,
Și ai urla din toți
rărunchii,
Te-ai agăța de viață,
Pe când Moartea, cea
nerăbdătoare,
Ți-ar răsufla în față.
În schimb, el stă drept în
fața ta
Și știe ce-l așteaptă
Și cu-o privire
limpede, scăldată-n lacrimi,
De patimi se deșartă,
Se spovedește în neant,
Un condamnat la moarte,
De te cutremuri și te
sperii
Și cați speranță-n
orice parte.
Tu!, om viu, cu grai și
trup și suflet
De respiri fără efort,
Dar uită-te mai bine!
Tu nu vezi că speri
pentru un mort?
