Azi am stat de vorbă cu
umbra mea pe îndelete,
Am vorbit câte-n lună și-n
stele
Și-n timp ce povesteam,
Am privit cum s-a mutat
de pe perete,
De unde stătea aruncată,
Și s-a-ncovoiat în așternuturile
mele,
Nefăcute, de după somn,
Iar chipul său a prins
cutele cearșafului,
Iar obrajii s-au ridat
și s-au ofilit
Atât de mult,
Că și eu m-am simțit
îmbătrânit.
Și-atunci a-nceput să îmi
dea sfaturi,
Și să mă apostrofeze,
Să îmi arate fiecare
greșeală,
Și să le aprofundeze,
De parcă n-ar fi parte
din mine,
De parcă n-a greșit o
dată cu mine…
Și am urlat la ea că-i ipocrită,
Iar privirea ei de după
m-a-mpietrit
Și-atunci mi-a povestit
despre păcat,
Cum e nevoie
de-ntuneric să fie faurit,
Iar ea, umbra, ca să
trăiască,
Are nevoie de lumină,
Iar întunericul o face
să pălească,
Că ea e pură
Și neprihănită,
Că nu știe ce e păcatul,
Și a mai tot bolborosit
În timp ce eu stăteam
tăcut,
Și așteptam să cadă
noaptea,
Și-ntr-un final, când a
căzut,
Nici eu n-am mai aprins
lumina…
